Ucigaşul poliţistului Cristian Amariei s-a sinucis în arest, spânzurându-se cu un cearşaf.
Dacă nu era deja suficient tumult în spaţiul public cu privire la nefericitul eveniment şi urmările lui, acum s-a dublat.
În primă fază, acuzaţia era că Poliţia ar fi fost mult mai promptă în acest caz, pentru că a fost vorba de uciderea unui poliţist aflat în serviciu.
În orice loc de pe planeta asta unde există presă, fie ea liberă sau nu, atunci când se comite o faptă cu impact emoţional ridicat şi care surescitează opinia publică, presiunea de pe umerii celor care au obligaţia de a prinde infractorul creşte exponenţial.
E o chestiune care curge natural.
Fiind vorba de un poliţist ucis în timpul serviciului, presa a explodat. Internetul la fel.
Aşadar, presiunea a crescut, ca şi în alte cazuri cu impact emoţional uriaş.
Înainte de valurile de emoţie care curg în rafale spre poliţişti, este simţul răspunderii. Alimentează dorinţa de a face dreptate, conform legii. Ai putea spune că sunt ipocrit, dar poate şi televizorul ăla o fi. E o şansă să fie şi el. Ce zici?
Acum, în a doua fază, după suicidul ucigaşului în detenţie, iar a început şirul conspiraţiilor.
Mama lui Beşa, cel care l-a ucis pe Sorin Vezeteu în Gara din Suceava în 2017, a făcut o declaraţie pentru Observator, evident, că e convinsă că fiul său a fost ucis în Penitenciarul Botoşani.
Au inventat suicidul ucigaşului!
Pe cale de consecinţă, pentru că aşa e logic, nu?, spune dânsa la Observator că are curaj să jure că la fel s-a întâmplat şi cu Marcel Lepa la Timişoara.
Evident, invocă muşamalizări. La Timişioara, suicidul a fost comis la câteva zile faţă de momentul în care a fost capturat.
În cazul ucigaşului Beşa, a durat două luni până şi-a luat viaţa.
Au început să curgă comentariile, huoooo, comunismul, huoooo, criminalii. Cum dracu’ se face că toţi ucigaşii de poliţişti se sinucid? întreabă un cetăţean.
E o curiozitate relativ ciudată, dacă ne gândim că el chiar nu ar avea de unde să ştie ce se întâmplă în creierul unuia care a ucis un poliţist. După ce a fost capturat şi închis. În timp ce stă el, aşa frumos, în celulă. Pe un cearşaf. Gândindu-se că are toată viaţa înainte să se tot gândească la ce va fi şi cum va fi şi aşa mai departe.
Nu că eu aş avea de unde să ştiu. Dar sunt convins că nu are aceeaşi stare de spirit ca unul care intră la puşcărie că a furat de prea multe ori din Cora.
Unul intrat cu fapte care-l pedepsesc mai soft, are alte preocupări. Se roagă constant să iasă ai lui. Fie din pârnaie, fie la alegeri, să fie bine, lumea pe pace. El să continue să bage-n rucsac.
În atare condiţii, cum dracu’ s-o face de are lumea genul ăsta de curiozităţi?
Un pic, e vorba şi despre construcţia instituţiei abuzului din ultimii ani, despre care am mai scris.
S-a construit instituţia asta a abuzului atât de riguros, că orice autostradă românească care e încă doar în imaginaţia noastră plânge de invidie.
Furăm curent, o să ne coste.