Lumea prinsă în pripon,
Încercuind planeta-n somn,
Se crede mişeleşte c-aş fi fost mai domn,
Dacă mă milogeam şi le pupam tradiţia din pom.
N-ai cum să-nduri să ştii ca om că eşti un prost,
Nici când e bine ori ţi-e atestat de post,
Nici când eşti pulbere de conştient,
Nici când devii din servitor, client.
Eşti om frumos, lumesc, dar dacă ai şi-o fiică,
O blândă mândră mică, dar voinică,
Cancanităţi strălucitoare-n calea mea,
Cam cum e cerul după nori, albastrul ăla acadea.
C-atenţia s-a strămutat din munte,
S-a potihnit în fluxul luminos, de unde,
Răstălmăcind datornic fix ce aştepţi s-auzi, să crezi,
Din tot ce vezi, doar stele verzi.
Unde banda tace mirosind fatal, curge realitatea,
Stând cu socoteal-atent pe capătul de pod,
Stârpit de vreun nărod, metalul are nod,
Colegu-n gând cu greutatea, cată libertatea.
Şoptind, inspir, nu-i telefonul fără fir,
Păţanie de cancer social, că pot să încarc, să trag, ca de catarg,
Să rup din atmosferă strâmb, să-nlocuiesc etatea,
Să cat cum s-o clădi, unde e dreptatea?
Când tolerând ţi-e felul,
Şi pacea şi drapelul,
Şi vezi doar binele impus, în dată cu apelul,
Crezând că tu ai drepturi, ţi-au răsuflat sistemul.
Cântă-te dârz, aruncă-te în mare şi nu plânge,
Minte-te singur, rechinii te aşteaptă, că eşti plin de sânge.
Ridică-te solemn, poziţie şi foc, câţi sceleraţi, puhoaie
Motorul e tare, pe drumul cel mare, pe ploaie.
Cu zgomot, şiroaie, ce gânduri amare,
Ce schimbă suflare!
Munte-n jos, câmpie-n sus,
Un Negoiu parcă-n plus,
Delta parcă s-a mai scurs,
Unde-i Moldoveanu’ dus?
Bărăganu’ e înalt, Omu’ e pe dos, la sol,
Cine ne-a lăsat doar lor, cu praful pe ogor,
Cu inima vândută la obor, unde-i faima moşilor?
S-a răsculat jignit regatul porcilor.
Întrebări şiroaie, cine-a dat spaimă-n culoare?
Unde e vioara, unde e răscoala țăranilor cei dârzi?
Plouă-n lacrimi nea’ Enescu, pe ogoare,
Plouă-n sat, plouă-n Flămânzi.
Te duci în sus, e totul realitate,
E transparent, în ceruri liniştea-i notorietate,
Cu toţi cei mari îndureraţi,
Ambiţia hoinarilor de geniu, ce-au fost executaţi.
Şi-a omului de pe bordură, ce-ndură,
Şi celuia ce-a dus o viaţă bună,
Acolo-s toţi băieţii care-au fost de cinste,
Şi au fost stinşi cu legile nescrise.
– Ce faci, Bogdan?
– Stau liniştit, Sorin. Nici tu nu ai ghiozdan?
– Nu am, nu m-aşteptam să vin,
A fost din scurt, nici urmă de scandal.
Hazardul absolut, n-am auzit măcar un strigăt de absurd,
Eram lipsit de scut, el nu avea vreun plan,
Era sortit să fie plin de ură, un cretin,
Din spate s-a răstit şi a înfipt în mine sacul cu venin.
Am fost ales la întâmplare,
La tine-a fost urmare, cu ăla mare,
Te-am plâns hodorogind atâtea mii de oameni,
Dar uită-te, te văd aici, sunt onorat, îmi sameni.
– Sorin, nu te speria, aici te doare doar că nu îi poţi atinge,
Te doare c-au rămas fără să simtă îngeri,
Te-nvăţ în linişte să îi păzeşti, că poţi,
Ai timp, aici nu tre’ să stai doar după hoţi.
– Dar unde-s toţi?
Unde-s ai noştri? Că au căzut atâţia când a nins.
– Eu te-am primit, aici nu eşti în vis,
Nu eşti învins, ei sunt în şir, în spatele frumosului promis.
Nu ştii? Acum eşti frate cu Mihai şi cu Traian,
Nu cel din clan, eşti frate cu Ion şi cu Crişan,
Îl strigi pe Cuza, nu tre’ să-i povesteşti,
Că-ţi plânge zilnic despre crimele lumeşti.
Cum s-a ajuns să fim atât de trişti…
Hai în grădină să-i cunoşti pe ceilalţi poliţişti.
PUBLICITATE
Lasă un răspuns