Te trezești la 6 jumătate rupt. Eşti tot în Bucureşti. Invoci sfinții, deși ai mai făcut-o și știi că nu ajută. Te ridici din pat, te pregătești grăbit de muncă.
Ieși afară, simți răcoarea dimineții și-n măduva oaselor. Pornești motorul. Deschizi waze și vezi roșu d-ăla cum arătau alde Corpodean și Salomir pe vremuri. E 7:10. Numa’ bine.
Bagi a-ntâia și aștepți să te lase un vecin să te angajezi în coada pentru ieșirea din cartier.
Ajungi la bulevard și aștepți să prinzi jumătatea aia de secundă care, speculată acătării, să-ți asigure intrarea.
Te așezi în trafic. Ajungi în dreptul chioșcului tău preferat, unde te așteaptă aparatul ăla senzație de-ți bagă Columbia în sânge cu cafeaua de-o scoate de 2 lei cincizeci.
Parchezi complet neregulamentar, conștient că gaborii sunt ocupați cu dirijatu’ la ora aia și că oricum n-ai altă variantă. Asta pe lângă că oricum e coadă și la parcat neregulamentar.
Te-ntorci cu cafeaua și o arzi un pic milog să reintri în grafic la trafic.
Înaintezi cătinel în draci. Nu lași pe vreunu’ să se bage-n față că nu ești fraier.
La un moment dat, în mod complet neașteptat, auzi mai multe claxoane decât în mod normal. De fapt, toate mașinile din împrejuru-ți claxonează.
Fiert de curiozitate, cobori din mașină, te uiți înainte, vezi că nu se întâmplă nimic, dar pui totuși mâna în cap ca și când te-ar mira câtă coadă e.
Intri înapoi în habitaclul tău drag și-ncepi să claxonezi vreo 2 minute așa, continuu.
Ajungi la primul semafor, prima mașină din coloană, fix după vreo 30 de secunde de când s-a făcut roșu.
Simți o oarecare onoare, dar și multă responsabilitate. Așa că stai geană pe semafor acolo cu piciorul înfipt bine-n ambreiaj.
Se face verde și vine fracțiunea aia de secundă până să apuci să eliberezi ambreiajul, când se întâmplă 2 lucruri. Primești corul de claxoane din spate și observi că n-ai unde sa te duci, că înaintezi 10 metri și rămâi cu curul în intersecții.
Evident că frigiderul se umple în următoarea secundă și nu rămâne decât să te duci acolo cumințel, la coadă.
Ăia de-au trecut pe roșu în fața ta, evident că-s tot în fața ta. Dar măcar au avut tupeu și și-au asumat riscul.
Trece timpul și le dă drumu’ semaforul ălora din dreapta ta, căci, nu-i așa?, când rămâi cu curul în intersecție, evident că undeva în jurul tău vor fi mașini care vor avea drum prin tine. Iar claxoane, te vezi nevoit să-ți mai iei un frigider.
După ce te iau deja un pic toate apele, reușești să te miști, în sfârșit, încă aproximativ 14 metri.
Te pune dracu’ s-arunci o privire la dreapta, că ai deja sechele să nu mai blochezi vreo altă intersecție ceva, și vezi Petrică-n faţa ochilor.
Nu e o cunoștință, e o simigerie. Bonus, nu e nimeni la coadă.
Brusc, începe să te roadă stomacul. Cobori și alergi în disperare s-arunci leul și să iei covrigul. Alergi înapoi și te bagi în mașină, în corul de înjurături venite din spate că ești inconștient că ai lăsat mașina-n trafic aiurea. Coada e tot pe loc. Îți zici „ia uite al dracu’ trafic, aveam timp să stau și la coadă”.
Observi un autobuz pe banda specială pentru taximetre. Trafic şi-acolo. Vezi că scrie pe el frumos Primăria ceva-cumva. Îți mai golești frigiderele. Hehe.
Ajungi la 10 metri de semaforul la care trebuia să fii încadrat pentru stânga, iar tu ești încadrat clar pentru la dreapta, la 4 benzi distanță. Pline de mașini. Pui semnalizare stânga, îți iei iar fața de „Să-ți dea Dumnezeu sănătate”, o afișezi celor din stânga ta, în timp ce virezi ușor la stânga.
Reușești să te strecori mișelește și faci stânga. Ajungi la muncă. E ora 8.05.
2,1 km.
Bucureşti, 2019, în fine.
Lasă un răspuns