Care sunt poliţiştii proşti?

Care sunt poliţiştii proşti? Este un subiect foarte special, pe care în general evităm să-l comentăm pentru a nu-l legitima.

Pentru că, totuşi, legea e lege pentru oricine şi orice, trebuie într-un final să-l legitimăm şi pe acest subiect.

Prostia în rândul poliţiştilor a fost instituită oficial odată cu transformarea lor în miliţieni în ’49. În mare măsură a fost vorba de înlocuire.

Comuniştii au considerat că elitele vechii poliţii au obosit, aşa că au cerut schimbare. Să se odihnească, ori la puşcărie ori acasă, cenzuraţi şi izolaţi bine, oricum. Cei noi vin pe criterii care nu au nicio legătură, dar nicio legătură cu ideea de profesionalism.

4 clase style. Ei bine, 40 de ani în stilul ăsta, dezvoltă nişte automatisme, aka metehne. Astea curg prin pereţii sediului de instituţie, mai ales dacă nu a mai fost renovat din 60.

În România de astăzi, nu se mai poate proceda aşa.

Dar după:

• terfelirea conceptului de pregătire continuă, care de vreme lungă este o glumă;
• promovarea unui cadrul legislativ favorabil pensionărilor masive, un tren pe care foarte mulţi n-au avut cum să nu-l ia, mulţi fiind mari profesionişti, un tren care a sfidat orice formă de CFR;
• provocarea, pe cale de consecinţă, de haos instituţional prin lipsa de personal;
• relaxarea ostentativă a legislaţiei în domeniul judiciar;
• promovarea, hehe, ideii că e nevoie de angajări masive în ritm alert;
• angajări furibunde, într-un mod aiurit;
• problema celor noi care n-au avut timp să fie noi, c-au venit alţii,

era logic să se mai coloreze poliţia.

Dar tot generalizare se cheamă când spui că sunt toţi poliţiştii proşti.

Care crezi că sunt cauzele atitudinilor afişate de funcţionarii publici la serviciu? Alea care nu-ţi convin ţie. Ţin strict de individ?

S-a dovedit că istoria lasă urme. Una dintre cauzele pentru care economia pe stil comunist a crăpat se rezumă Timpul trece, leafa merge.

Ce s-a schimbat de-atunci în instituţiile care au rămas ale statului?

Ooo, păi cum?, s-au schimbat atâtea! Da, s-au schimbat prin metoda cârpirii. Şi-n ce direcţie?

Dacă, de exemplu, simţi un soi de indolenţă la vreun funcţionar public cu care interacţionezi, de ce crezi că-l simţi?

Că are ceva funcţionarul ăla cu tine, personal? De ce? Pentru că l-ai supărat cu ceva în ultimele 3 minute?

Şi mie mi s-a întâmplat pe la ANAF să simt că funcţionarul este arogant. Sau la DRPCIV. Dar ce folos să judec omul?

Nu angajatorul e de vină?

Practic, ajungem din nou la faptul că problema mare e sus.

Menţionez că n-am intenţionat a invoca vreo secundă că jos nu sunt probleme.

Evident că aici sunt cele mai multe, esenţa fiind, însă, că totul curge de sus.

Şi mie mi s-a întâmplat să fiu unul dintre poliţiştii proşti. Uneori am strâns din dinţi şi mi-am digerat prostia, alteori am murit de ruşine.

Dincolo de situaţiile în care prostia trece în sfera inimaginabilului, situaţia este foarte relativă.

Gândeşte-te că există inclusiv proceduri reglementate pe care suntem obligaţi să le urmăm, chiar dacă ne fac să părem nişte proşti.

Aşa, din afară, e foarte simplu să spui Bine bă, atunci de ce nu faci ceva? Că tu eşti în interior coloşa şi ai marjă de manevră, fă un sacrificiu!

Şi tot din afară, e foarte simplu să spui şi eu lucrez în PR şi nu sunt aşa morocănos.

Serios?! Şi la tine vine lumea ca la poliţie? Pardon, rectific, şi la tine vine lumea ca la Poliţia Română?

De asemenea, şi un poliţist despre care spui tu sigur că e dintre poliţiştii proşti, poate să-ţi prindă un infractor în flagrant de să faci ca un căţel când îi vezi coada.

Sursă foto: Adevărul

PUBLICITATE