Bineînţeles că am urmărit cu deosebit interes reportajul Recorder „Poliția Română, în misiune de autodistrugere”, un reportaj care nu avea cum să fie decât aşa cum sunt şi celelalte livrate de această publicaţie care face notă discordantă în media românească. Cine nu l-a văzut, îl găseşte la finalul articolului.
Bineînţeles, informaţiile livrate în acest reportaj sunt autentice, aspect la care au contribuit substanţial poliţiştii intervievaţi acolo. Poliţişti care înţeleg cum funcţionează sistemul şi cât este de dăunător pentru societate acest bulgăre de zăpadă care se tot rostogoleşte de peste 30 de ani pe toate coridoarele îngheţate ale statului. La poliţie parcă totul e mai al nimănui ca oriunde altundeva.
De-a lungul timpului, toate informaţiile care apar în reportajul Recorder au ajuns în atenţia publică, alternativ, fie prin prisma curajului unor poliţişti, fie prin prisma unor tragedii şocante. Unele au fost de impact, altele mai puţin. Cei care ştiu ce spun, cei care au fost conectaţi la cursul întâmplărilor din ultimii 5-6 ani în acest spectru poliţienesc, sunt la fel de conştienţi ca mine că nici acum nu se va schimba ceva în mod brutal.
Schimbările se produc foarte greu, cu atât mai mult cu cât în multe dintre situaţii nici nu ar avea cum să fie altfel. Gândeşte-te, cum ar fi ca de săptămâna viitoare să fie introduse următoarele măsuri, brusc:
- sediile de poliţie insalubre, adică aproape toate, intră în renovare sau demolare/reconstrucţie – nu se poate, trebuie făcute pe rând, aşa că mai bine deloc;
- autospeciale modificate şi transformate radical până ajung la stadiul de autospeciale – nu se poate, trebuie făcute pe rând, aşa că zi mersi că le ai şi pe astea, pentru căăăă peee vreeeemuuuurrrriiiiiii nu erau deloc şi na, aşa suntem noi;
- poliţiştii sunt echipaţi şi dotaţi corespunzător de către angajator – asta ar însemna să se schimbe brusc uniforma şi na, după cum putem observa, procesul este deosebit de greoi şi durează ani buni (cică se întâmplă);
- toate detaliile de calcul în ce priveşte salariul sau alte plăţi devin brusc complet transparente şi în acord cu prevederile legale – imposibil punct;
- psihologul unităţii îşi pune expertiza la dispoziţia personalului în mod real, prin interacţiune directă în mod constant, suficient de frecvent cât să fie, din nou, imposibil de imaginat că se va întâmpla vreodată;
- trei antrenamente fizice pe săptămână pentru poliţiştii de siguranţă publică şi două antrenamente tactice – aici ne lovim de o realitate cruntă, dar ar fi literalmente haos, pentru o majoritate covârşitoare dintre lucrători, ar fi chiar şocant pentru unii, stânjenitor şi epuizant, atât fizic, dar mai ales psihic; s-ar lăsa cu ceva smiorcăieli şi, în spirit tradiţional, eventual, cu medicale, de exemplu; sună urât, dar e o realitate simplă şi uşor de intuit inclusiv urmărind reportajul Recorder, chiar dacă nu s-a precizat efectiv – e normal să te adaptezi mediului care în care îţi desfăşori activitatea, chiar şi dacă realizezi că nu e neapărat cea mai bună variantă de mediu în care să-ţi desfăşori activitatea; poliţiştii sunt parte integrantă din sistem, fie că le place lor sistemul, fie că nu.
Pentru că am urmărit şi multe dintre celelalte reportaje ale jurnaliştilor independenţi Recorder, unele realmente tulburătoare, cu impact uriaş, putem îndrăzni a extrapola timid: este sănătos să ştim ce se întâmplă, să fim informaţi, conştienţi, bine intenţionaţi, dar nu poate fi suficient pentru ca schimbările să intervină în mod accelerat. După fiecare documentar şocant cu privire la probleme de stat, simţim furie, frustrare, dezamăgire şi ne-am dori ca de a doua zi să se vadă un rezultat, o schimbare, ceva. Şi nimic. Nimic prea brusc.
Lucrurile se schimbă încet, pentru că şi noi alegem asta, totuşi. Rămânem doar cu frustrarea, furia şi toate alea, mergem în continuare pe şine aşa cum ştim fiecare, aşa cum mergeam şi-nainte de a vedea un documentar sau altul. Să nu fim ipocriţi, cu mult prea mici excepţii, asta se întâmplă. Nu tre’ să ne fie ruşine.
Perpetuarea stării generale de autodistrugere are legătură cu o multitudine de factori, unii care pot fi exprimaţi în cuvinte şi au tot fost, inclusiv în cireaşa de pe tort a celor de la Recorder, alţii care cu greu pot fi măcar identificaţi.
De asemenea, nu putem omite efectul scufundării în zona de confort în care te plasează sistemul cum plasezi tu un produs în coşul de cumpărături şi modul în care reuşeşte să-ţi îmbibe creierul cu seminţe de suficienţă şi/sau de limitare a orizontului. Sistemul nu e un om, nici un grup de oameni, e o iluzie. Nu o să zic ce e sistemul, pentru că voi fi acuzat că o ard cu clişee. Sau hai că spun: sistemul e noi-toţi.
PUBLICITATE
