Primul stagiu de practică în poliţie, adică momentul când pleci panicat din primele luni din școală și constați că dracu’ nu-i așa de negru. Urma să merg pe stradă îmbrăcat în poliţist, o treabă cu care nu pot să zic că mă împăcam excelent. Eu, care eram capabil să jur la un moment dat că nu-mi place să fiu în centrul atenţiei. Dar am trecut şi asta la „nu contează”, cum am trecut şi altele şi cum trec mereu doar când sunt constrâns, mai rar din proprie iniţiativă.
A fost un moment foarte important, de moral, în cazul meu, pentru că fusesem un pic terorizat de primele 3 luni petrecute în şcoala de poliţie. Am fost repartizat la un post de poliţie ca-n poveşti. Ca-n poveştile cu posturi de poliţie.
Am stat în poziţie de drepţi în faţa şefului de post de m-a-ntrebat de pe ce planetă am chicat. Cu ecusonul de elev în piept, căciula pe urechi şi poziţia fermă, habar n-aveam că-mi trebuie maxim o săptămână să mă dau pe brazdă.
Şi-am învăţat să fac focul, m-am văzut nevoit să folosesc o toaletă şi mai nasoală ca aia de la şcoală, am făcut chiar şi grătărel cu cârnăciori în sobă. Am scris după dictare şi m-am bucurat, de ce să mănânc rahat?!, de norocul de a nimeri într-o comună foarte liniştită, pe care o cunoşteam.
Acea perioadă de 3 luni a fost plină de întâmplări şocante pentru mine, chiar dacă nu a fost vorba de vreun eveniment ieşit din comun. Evident că începusem să-mi focalizez atenţia pe detalii pe care înainte fie le ignoram total, fie nu le cunoşteam. Dacă în şcoală a fost o perioadă de adaptare la condiţii, în practică a fost concreta tranziţie către mentalitatea de sistem. Şi-n acest caz, nu mă refer la asta ca la ceva neapărat negativ. Este firesc ca lucrurile să fie complet diferit percepute din interior, decât din exterior.
Din păcate, firul pe care eşti purtat prin sistem de când intri până ajungi să fii cu adevărat poliţist, e unul pe cât de subţire, pe atât de derutant. E un complex interminabil de stări, pe care poţi alege să le conştientizezi sau nu, cum ţi-e mai confortabil, iar diversitatea influenţelor nu are cum să nu te tulbure. Partea urâtă e că rezolvarea nu constă în capacitatea de a gestiona aceste aspecte şi de a te adapta în ritmul respectiv, ci în capacitatea de a stagna cu succes, în foamea după laude, felicitări scrise şi alte gaze, uneori lacrimogene.
Eu m-am bucurat de suficientă linişte în practică, cât să-nvăţ probabil mai multe chestii relevante despre cum e să fii poliţist, decât dacă aş fi experimentat extrem de multe şi extreme.
Tot în practică am descoperit cât de prost şi deformat este percepută ideea de poliţist bun. Şi de-atunci, niciodată altfel.
Sursa foto: www.gazetabt.ro
PUBLICITATE
