Sunt foarte mulți sfătuitori și foarte multe liste şi categorii de sfaturi pe care le găsești pe internet despre cum e cu admiterea în poliție. Ai de unde alege, ai grupuri unde poți întreba dacă te poate încurca tatuajul de pe gleznă, despre cum e cu pilele şi orientarea, ai tot felul de tutoriale, ai posibilităţi nelimitate, n-ai cum să te plângi.
Multe dintre informații, într-o formă sau alta, îți sunt vândute. Pe internet, în majoritatea situațiilor, nu te costă decât timp. În anumite condiţii, te costă şi bani, dar oricum ar fi, un lucru e clar: pentru că-ți sunt vândute, informaţiile sunt și bine căptușite cu ceva pulbere de comercial. Româneşte.
Asta face ca anumite chestiuni care pot fi importante, să fie cernute dubios și să nu le poți afla decât dacă intri în sistem și ai și ghinionul să te lovești de ele. Că dacă ți se vinde ceva, ești ca un fel de client, și știi cum e… în general mai bine dai cu peria, pentru că nu e bine să superi clientul.
Nu ştiu eu prea multe dintr-astea psiho-pedagogice în ce priveşte accederea în sistem, dar îmi tot vine în cap un aspect pe care mă tot mănâncă să-l scriu şi pe care nu o să ţi-l livreze aşa, cu una, cu două, cineva care intenţionează să-ţi exploateze dorinţa acerbă de a intra în poliţie. Mie mi se pare că e un aspect deosebit de important în meseria asta la ora actuală. Așadar, dacă intri în poliție, eu cred că este foarte important să știi cât de prost ești. Pe cât posibil mai exact. Să fii acolo, la milimetru, frate cu însuşi conceptul de îndoială de sine.
Nu te panica! Nu e atât de rău pe cât pare.
Bineînţeles că trebuie să ai încredere în tine şi să te bazezi pe forţa ta lăuntrică, pe mușchii tăi munciți, pe creierul tău polivalent, pe inima ta călită, pe astea. Dar trebuie să ai încredere în tine, în tine tu, nu în tine altul. Adică nu-i ok să creezi o imagine de sine gen Peter Parker și să ai încredere că ajungi să fii deodată absolut cineva deosebit de important, să crezi orbeşte în ceea ce nu poţi fi, că poate nu se prinde nimeni. Nu e ok ca atunci când te trezeşti cu uniforma pe tine să te simţi Spiderman, ești tot tu, nu te mușcă niciun păiangăn la admitere.
Nu este deloc indicat – iar riscul e mare în sensul ăsta – să te minți că accederea în sistem îți mărește brusc creierul, de exemplu, pentru că, ce să vezi?!, nu se întâmplă asta! La fel cum nu o va face nici vreo avansare ori ridicare în funcție, vreodată.
Aşadar, da, iată, domnule pretendent, e bine să ştii asta: nu primeşti un creier în plus dacă devii poliţist. Indiferent cât de performant vei fi la admitere sau în școală. Oricum este proverbială discrepanța dintre teorie și practică în această meserie. Poate pare că glumesc, dar asta va fi valabil mereu în carieră. Și atunci când vei fi asmuțit de șefi, și atunci când vei fi avansat, și atunci când vei deveni ofițer, și atunci când vei face rost de te miri ce pilă. Că așa e. Şi e o capcană în care e foarte uşor să pici. E foarte uşor să te simţi brusc mult mai puternic dacă devii poliţist, sau mai enteligent, sau mai important, sau mai cu rang social, sau mai bun șofer, pentru că vine destul de brusc un val de considerație mai mare decât credeai că poți atrage. Realitatea este că nu uniforma sau calitatea de funcționar public cu statut special te face mai forzZão. Trebuie, înainte de orice, să respecți ceea ce ai devenit, onorând meseria aleasă în spiritul valorilor pe care le implică.
Aşadar, dacă ştii că e imposibil să nu fii prost din multe puncte de vedere – pentru că, nu-i aşa?, nu poţi fi deştept şi bun la toate – ești mereu ancorat în procesul învățării. Setea de cunoaştere, dacă doesn’t exist, trebuie provocată. Dacă te crezi complet, se va lovi informația relevantă de creierul tău ca mingile lui Djokovic de perete pe parcursul Australian Open.
Mai mult decât atât, dacă ești convins că ești foarte deștept pentru că ai devenit mare polițai și manifești aroganță de pe urma acestui fapt, să fii la fel de convins că vei întâmpina probleme în activitatea pe care o vei desfășura, indiferent de natura ei. E posibil ca problemele respective să nu te afecteze la nivel conștient, adică să nu știi că există, dar ele vor exista și te vor afecta, direct ori indirect, mai devreme sau mai târziu.
Se vor dezvolta așa, niște punguțe acolo în inconștient care vor aduna frustrări, pentru că în sinea ta, tu știi exact cine ești, cât poți și ce cumul se factori ți-a provocat succesul. Aceste punguţe, în timp, se vor lărgi, că-s multe frustrări de adunat, iar când va fi să se spargă, ce crezi că se va întâmpla? Se vor sparge-n gura ta, iar gura ta se va tot spurca, și-am făcut și-o rimă, așa. Și există inclusiv șanse ca dintr-o funcție publică d-asta cu statut special, cum e cea de polițist, să sari în sus când îți plesnesc punguțele. Falia dintre taberele astea, binele și răul, nu numai că nu-i adâncă, ci e aproximativ insesizabilă, te poți trezi direct din vis frumos într-un coșmar teribil.
Nu-s puține aspectele de acest gen pe care nu ţi le va spune direct vreun profesor sau sfătuitor, pentru că na, pe lângă că e absolut plictisitor și enervant, e destul de dificil să-ţi spună cineva să fii conştient că eşti prost şi să-ți sugereze că e necesar să te preocupe asta, dar, din păcate, eu nu pot enumera foarte multe exemple, din simplul motiv că sunt prost destul în dreptul meu.
PUBLICITATE
Lasă un răspuns