De ce cred că nu-s un poliţist bun

Poliţia Română este plină de poliţişti performanţi, poliţişti profesionişti, poliţişti graşi, poliţişti slabi, poliţişti neprofesionişti, poliţişti proşti etc.

E o pădure cu o debordantă diversitate de specii.

Uscăturile nu numai că nu lipsesc, dar mai şi semnalizează câteodată exact cum se ridică uscăturile din pădurile adevărate la orice vânt sau băşină de urs.

Care păduri adevărate? S-au dus dracu’! Urşii îşi plimbă băşinile printre tomberoanele din aşezările antropice.

Inevitabil, Poliţia Română este plină şi de poliţişti buni, în special autoproclamaţi astfel, convinşi că ei reprezintă etalonul imperialei lor existenţe în slujba neamului.

Ce înseamnă să fii poliţist bun? Am încercat să explic în articolul Poliţist bun, poliţist rău şi m-am învârtit în jurul cozii până am ajuns la concluzia că poliţiştii sunt în majoritate buni rău.

Din nou, ce înseamnă să fii poliţist bun? Imposibil de explicat.

A fi bun e complet relativ. Deci şi a fi poliţist bun e relativ. Nu filozofăm acu’ prea insistent. Caută în dex cuvântul bun să vezi câte variante de explicaţie găseşti. Caută apoi şi cuvântul bine. Vei fi surprins buhuhu.

Aşadar, de ce cred eu că nu sunt un poliţist bun?

• pentru că ascult şi părerea altora chiar şi atunci când ei vorbesc fără să spună ceva;
• pentru că ascult prea mult;
• pentru că ascult şi când nu se-nţelege nimic;
• pentru că ştiu că pot greşi;
• pentru că ştiu că e imposibil să nu fiu şi prost;
• pentru că am prea multă încredere în oameni şi prea puţină în mine;
• pentru că nu mă consider superior nimănui;
• pentru că nu consider că ar trebui să fiu respectat eu pentru ce sunt, ci consider că ar trebui respectată instituţia pe care o reprezint cum se cere, deci pe care nu o reprezint cum se vrea, ci cum trebuie, iar NU cum cred eu că trebuie;
• pentru că nu mă consider apartenent al vreunei frăţii secrete a forţelor terestre care se umileşte zilnic prin a se exprima public muncind în slujba cetăţeanului;
• pentru că nu am muşchii foarte tari şi nici nu prea ştiu bătaie, deşi am mai luat;
• pentru că sunt exploatabil de către cetăţean, că-s moale şi răbdător, că explic şi cui nu-nţelege, deşi ştiu că nu-nţelege;
• pentru că fac crize greu controlabile când sunt lovit de un cumul de factori printre care nu mă pot abţine să nu exemplific prostia, ignoranţa, tupeul, făţărnicia, lipsa de logică şi alţii dintre factorii principal definitorii pentru mulţi dintre români.

Şi nu-mi mai vine acum în cap vreun alt motiv. Dar ştiu că mai sunt încă multe pentru care ar fi absurd să mă consider, vreodată, un bun poliţist!

Am scris aceste rânduri pentru a linişti pe cei care, într-un exces de plinătate de sine, mi-au reproşat în ultima vreme că m-aş crede vreun super poliţist.

Evident că n-am dat niciodată nicio secundă impresia că m-aş crede nu ştiu ce sculă.

Cine mă cunoaşte ştie exact cât îmi consider eu de obiectiv poziţia în societate.

Departe, deci, de mine să mă consider vreodată mare poliţist, ci, de obicei, mai degrabă din contră, pentru că rar găseşti critic de sine mai mare decât mine.

Sunt oricând pasibil să-mi primesc upercutul de dreapta concret meritat pentru multele greşeli pe care le fac, prin natura existenţei mele definite de imperfect.

Mulţumescul, seară bună!

PUBLICITATE