Foarte mulți oameni spun că se regăsesc în ce scrie Marian Godină. Bineînțeles că și eu m-am regăsit în multe dintre situațiile relatate în cartea “Drum fără prioritate”.
Cred că pentru un copil care a prins în plin atmosfera anilor ’90 în România, ceea ce povestește Marian acolo legat de copilăria lui se-ncadrează într-o medie, acesta fiind, în opinia mea, unul dintre motivele pentru care stârnește în așa hal cititorul. Apoi, amestecă bine tot ce a stârnit și prin povestirile în care cititorul nu prea se mai regăsește neapărat, dar în care „s-ar regăsi la o adică”. Pentru dressing, e acolo umorul autentic, la datorie.
La începutul lecturii m-au învăluit niște vibrații de tip “Viața cu Louie”, cu nișcai picături de nostalgie, care m-au făcut să țin bine cartea și să sorb cuvintele cu nesaț, iar cafeaua cu tot cu zaț. E captivantă și ușor de citit, ok, s-a tot zis asta din ce am observat, dar eu n-o pot numi ușoară. Autorul spune că e ușor de citit pentru că nu scrie sofisticat.
Ok, ușor de citit, ok, dar eu găsesc destul de sofisticat ce e acolo, sorry.
Mie, mai ales mie, un amator într-ale scărpinatului urechii stângi cu mâna dreaptă, mi se pare dificil să scrii simplu și să ajungi în sufletul omului să-i răscolești pe-acolo și să spui atâtea, să provoci empatie, atât râs, atâtea căscături de gură, atâtea valuri. Nu e simplu.Pur și simplu este foarte, foarte, foarte dificil să ajungi la atâția oameni cu o carte, mai ales în condițiile care-s acu’ în România, proverbiala vorbă a domnului Hagi. Nu știu dacă se înțelege ce vreau să spun, dar dacă ar fi să explic prea pe larg, aș ajunge să despic firul până să-l ard, tocmai despre asta fiind vorba. Desigur, fiecare cu unghiul lui.
Ce vreau, totuși, să mai menționez este că recomand “Drum fără prioritate” chiar și celor care nu-l suportă pe Marian Godină, chiar și celor care strâmbă, undeva în spate, cu mustață. După părerea mea, e o lectură bună pentru oricine și sunt convins că o să se tot vândă, pentru că recomandările curg gârlă.
Lasă un răspuns