Și pe mine mă gâdilă autosuficiența, e o problemă destul de nasoală. E foarte simplu să zici „auuu, am fost la muncă azi, gata, restul zilei merit să zac, să stau, să lenevesc, să nu fac nimic”.
Altfel, cam oricând scriu lucruri sau fie şi doar o singură virguliţă care să nu placă unora dintre poliţişti, imediat sunt acuzat fie că am agendă ascunsă, fie că aberez, fie că sunt prost, fie că am interese meschine, că sunt plătit de cine ştie ce fantome şamd. Iar conștiința mea atunci când scriu este, bineînțeles, guvernată de spaima de a nu greși. De asta încerc să scriu doar chestiuni despre care cunosc factori şi aspecte cu oarece siguranţă. Nu ştiu, nu mă bag. Sau poate mă bag, dar cel mult cu o ironie micuţă şi nevinovată.
Din păcate, etapa asta a acceptării noului o depăşim destul de greoi în sistem. Că e clar, nu are ce să mai fie ca înainte. Dar în loc să mergem înainte, preferăm de cele mai multe ori să nu o acceptăm deloc. Sunt convins că sunt destule motive şi pe unele dintre ele le şi înţeleg. E clar că unele noutăţi nu sunte neapărat în regulă, e clar că şi generaţiile noi vin cu metehne destul de greu digerabile.
Realitatea este, însă, că nouă ne place s-auzim și să citim numai de bine. Suntem nemulţumiţi de cât de bine ar putea fi pentru secolul 21, dar şi mulțumiți de noi până la muchia veşnicii capcane: autosuficiența. Rarităţi sunt cei care realizează că e imposibil să nu fii şi prost, din atâtea puncte de vedere, în viaţa asta.
După parerea mea, autosuficienţa e una dintre marile iluzii pe care le dezvoltăm complet inconștient în poliție.
Printre altele, poziția socială de autoritate și contextul de expunere la potențialul risc cotidian gâdilă ego-ul și ne face să credem cu tărie că suntem foarte importanți. Noi. Ca indivizi.
Chiar dacă la nivel verbal o ardem mereu la plural, povestim despre noi, despre colectiv, că suntem singuratici, părăsiţi, că nimănui nu-i pasă de noi, că sindicatele nu fac nimic, că șefii ne hăituiesc, că politicul ne ignoră, că suntem ai nimănui etc. În realitate, senzorial, trăim cu falsa impresie că noi, ca indivizi, însemnăm ceva special, fiecare acolo la locul lui unde prăşeşte. Suntem obosiți, ocupați, dedicați şi ne inducem ideea că e suficient şi că merităm statuie, vechea vorbă a lui Hagi.
Poliţia cu totul nu poate fi reprezentată decât de o majoritate covârşitoare a poliţiştilor, care să fie uniţi.
Iar asta nu s-ar putea întâmpla niciodată într-o țară în care societatea este vădit profund dezbinată. Noi suntem corespondenţii simetrici ai societăţii în acest spectru al siguranţei publice. Dar trăim într-o baltă de autosuficiență veninoasă, perpetuată peste ani, şi suntem uniți numai când e de bine şi când poliţia în ansamblu este percepută şi de cetăţeni ca fiind o sculă, ceva, de pe urma vreunui eveniment fericit. Mă rog, de către conducători e privită mereu ca fiind o sculă numai pentru propriile soiuri de mecanică. Dacă e s-o dăm pe aia dreaptă, poliţiştii o ard uniţi fie doar de dragul americănismelor gen blue brothers, fie de dragul spiritului kamaraderiei care-şi găseşte seminţele în urmă cu ani buni. Oricum, uniţi superficial.
În spațiul online urmăresc cu destul interes orice dezbatere care implică poliţişti și mi se pare absolut incredibil cât de rar se dezbate sănătos, prin schimb de idei fundamentate prin argumente concrete, iar nu prin jigniri și cocoșeli sau cocoloșeli care conduc dialogul spre zona ridicolului, aproape negreșit. Cei care ar avea ceva de spus, de cele mai multe ori aleg să tacă, pentru că sunt conștienți că au toate șansele să fie înjurați. Pentru că asta se întâmplă, unde argumentele lipsesc, dar autosuficiența mustește, apar nasoalele, jignirile, grobianismele. Deci nu, ceea ce e important nu se întâmplă.
Vorba aia că „atunci când e să te facă, nu mai dă nimeni doi bani nici pe ce ai făcut, nici pe cine eşti, nici pe cât eşti de bun, te bagă la fund de n-ai aer” este frecvent auzită printre poliţişti. Dar este ea şi conştientizată ca atare? Pentru că da, individual nu ești pe cât de important crezi, nu prea ai cum. Poți fi erou național, poliția va funcționa și fără tine.
Știu, sună nasol să fie chiar aşa. Dar ştim cu toţii că aşa e. Echipa contează cel mai mult.
Oricine îndrăzneşte să expună vreo situaţie pe vreun grup, vreo speţă spre a fi discutată, dezbătută sau îndrăzneşte să propună ceva mai măreţ întru schimbare, îşi ia şi porţia de muyală. Fără prea multe excepţii, pe ideea „tu eşti poliţist mă, de întrebi aşa ceva?! ce fel de poliţişti eşti tu?”.
Nu tu argumente, nu tu sete de dezbatere. Nu. Foarte mulţi îşi etalează muşchii îmbuibaţi cu experienţă, crezând că dacă râd de alţii şi dacă-i jignesc impunător, se autoconfirmă social ca fiind scule relevante. Atitudinea asta le hrănește ego-ul. Or, cum crezi că se poate ajunge la unitate la nivel de mase fără dezbateri sănătoase? Trebuie dialog, dezbateri peste dezbateri, schimb de idei și înclinație spre coeziune. Nu deznădejde şi aroganţă.
La noi mai nimic. Sindicatele transmit, rar invită la dezbatere reală, doar comunică. Ok, asigură asistenţă în caz de ceva, fac petiţii, pun presiuni, dar nu invită reprezentaţii la implicare directă, reală, activă.
Cât despre susţinere și „colegu'” și lugu lugu… numai când e cu floricele şi confetti.
Eu am fost făcut prost de multe ori şi-n destul de multe alte feluri, deși n-am insinuat vreodată că m-aș crede vreun deștept. Chiar nu mă cred. Cine mă cunoaște, știe cum mă consider.
Faptul că-mi scriu ideile aici le dă impresia unora că m-aş crede nu ştiu ce valoare. Un căcat. N-am ars-o niciodată nici c-aş fi vreun deştept, nici c-aş fi vreun mare poliţist.
Faptul că o ard pe părerologie aici nu se cheamă decât că-mi place să scriu și că asta aleg să fac în timpul meu liber. Nu oblig pe nimeni să citească.
A, că ai putea crede tu că eu mă cred deștept, e numai treaba ta şi fix problema ta. Eu scriu ce cred și o să scriu și dacă mă jignești tu, și dacă nu. Și-o să mă cert mereu că nu scriu cât ar trebui. Că pe partea asta cu scrisu’ nu las autosuficiența să mă corupă.
Știu că unii se descarcă în acest fel, dar știu și că-și alimentează involuntar o serie de complexe care nu-s foarte constructive.
sursa foto: Polițiști 2.0
Sistemul acesta este construit de așa natură încât, oricât de bine ți-ai face treaba și oricâte reușite ai avea, e necesar un concurs deosebit de sofisticat de împrejurări pentru a conta ca individ în raport cu complexitatea existenţei instituţiei în amploarea sa, deci pentru a ajunge tu să fii o desăvârşită şi bine conturată excepţie. Și după cum spuneam, nici atunci nu vei fi indispensabil instituției.
Aşa că una dintre cele mai importante caracteristici ale unuia dintre cei pasionați până în măduva oaselor de această meserie, trebuie să fie existenţa conştientă de facto cu picioarele lipite de Terra, conectată la cum se-nvârte aceasta, la norme de noutate socială, la ideea de toleranţă şi deschidere la dialog și, în timp, sigur vom fi din ce în ce mai bine, dacă alegem respectul real față de ceilalți polițiști și față de oricine manifestă o atitudine de bună credință.
PUBLICITATE
Lasă un răspuns