Poliţiştii din România sunt deopotrivă cei mai uitaţi pe drumul progresului de orice fel şi cei mai aruncaţi în faţă când se-ntâmplă nasoale la nivel de stat. Prima linie când e groasă, ultima linie la-mpărţeală. Asta e cât se poate de demonstrată în ultimii 33 de ani, în special în ultimii 13, nu e vorba de o părere, ci de un fapt.
Nu puţini susţin, probabil pe bună dreptate, că principala cauză pentru care se întâmplă asta e faptul că poliţiştii nu au dreptul la grevă, deşi nu sunt militari, ci funcţionari publici cu statut special. Mi-aş fi dorit să ştiu asta înainte să fi intrat în Poliţie.
Scriam cândva articolul ăsta GHINIONUL POLIŢIST, în care descriam situaţia la momentul respectiv şi cât de nebăgate în seamă au fost protestele poliţiştilor din ultimii ani şi măsura în care acestea au fost inutile. Nu s-a întâmplat nimic de pe urma lor, nimic, kaput, zero. Au mai fost şi alte proteste, de amploare mult mai redusă, indiferent de natura lor. Eşecuri totale. Era destul de tensionată treaba când au venit alea două bombe în spaţiul public, cazul de la Oneşti şi cazul Secţia 16, iar impactul lor a făcut ca situaţie să se desumfle instantaneu.
Protestele sunt degeaba, fie că sunt pe stradă, fie că sunt prin acordarea avertismentelor în loc de amenzi (care şi dacă ar funcţiona, ar avea un impact bugetar irelevant la nivel macro), fie că sunt prin purtarea de banderole sau ce s-a mai încercat. Mi-aş fi dorit să ştiu asta înainte să fi intrat în Poliţie.
Uniţi suntem doar uneori, mai degrabă doar în teorie şi, dacă e să fim sinceri, mai degrabă deloc. Aşa funcţionează sistemul. Aşa a fost creat, este unul dintre mecanismele lui fundamentale: să fie imposibilă unitatea de masă. E un sistem piramidal care îţi dă continuu impresia că stă să pice, când de fapt ajungi să realizezi din timp în timp că parcă s-a mai pietrificat un pic, că parcă, totuşi, aşa va fi mereu. Că tot ce poate să pice e vreun tavan de sediu, vreun veceu din fundul vreunei curţi de Post. Mi-aş fi dorit să ştiu asta înainte să fi intrat în Poliţie.
Acum, pentru decembrie 2021, sindicatele anunţă noi proteste. Te las pe tine să anticipezi ce soi de sorţi de izbândă vor avea.
Prin intermediul unor colegi, am aflat cum o duc poliţiştii din Republica Cehă. De venituri chiar nu are rost să fac precizări. Dar, în timp ce judiciariştii noştri SUNT CĂUTAŢI PRIN BIROURI DE SALVAMONTIŞTI, ai lor au vreo 8 dosare pe cap de judiciarist de la structurile centrale, şi cam 25-30 la municipii. Sună nasol, nu? Ei sunt vreo 42 de mii de poliţişti la 10 milioane de locuitori. Deci cam câţi sunt şi pe aici, numai că aici suprafaţa teritorială e triplă, iar populaţia dublă. Şi pare că la organizare stau ceva mai bine, probabil lesne de înţeles.
Mereu spunem că la noi nu există interes pentru progres în acest spectru poliţienesc parcă învolburat în mistere cu iz de blesteme. Probabil şi pentru că putem opina doar pe ce se vede, deci superficial. Pentru că atunci când vreo schimbare se vede se cheamă în mod real cârpeală. De la autospecialele care-s doar mai noi, dar fără a fi speciale, până la urme de renovări sau schimbări sau pseudo adaptări, eludarea prevederilor legale, secretizarea calculelor în ce priveşte veniturile şi tot aşa. Deci chiar pare că nu se vrea. Pur şi simplu. Mecanismul e complicat şi sunt convins că sunt multe lucruri pe care nu avem noi de unde să le ştim despre cum funcţionează folosirea acestui tip de instrument, numit în chip statal armă – Poliţia.
La noi sunt nişte anomalii de te doare mintea. Cică îţi dă indemnizaţie de chirie jumătate de salariu. Pfff, nici nu te mai interesează detalii când auzi aşa ceva, indemnizaţie de chirie sună deja lux. Asta mi-aduc aminte că auzisem înainte să intru. Eu iau 560 de lei sau pe acolo, pentru o chirie în Bucureşti. Prima dată am luat 360, cât ia şi-acum un poliţist debutant. Noaptea minţii! Asta a rămas la fel din 2009. Cum aş fi putut să ştiu asta înainte să fi intrat în Poliţie?
Ce-aş mai fi vrut să ştiu:
- că limba e un adevărat muşchi, care nu te ajută doar la ce ştiai tu de la biologie;
- că mare parte din muncă nu-ţi poate fi cuantificată, din varii motive, pentru că, de exemplu, orice nu aduce laude în ordine piramidală e mai puţin relevant, oricât de relevant ar fi în realitate;
- că vom fi atât de defectuos pregătiţi, anevoios, greoi, din interţie;
- că interesul public e doar parte dintr-un set de clişee care joacă rol de minge, mai de ping-pong, mai de fotbal, chiar de rugby la o adică;
- că politica ţi-e-n coastă chiar dacă nu ai voie s-o arzi politic, efectiv, ea e peste tot, tu tre’ să taci;
- că nu poţi controla nimic, chiar şi atunci când crezi că eşti perfect integru şi indestructibil, vulnerabilitatea ţi-e direct proporţională cu relevanţa acţiunilor.
Mi-aş fi dorit să ştiu asta înainte să fi intrat în Poliţie şi când mă gândesc că am intrat chiar atunci, când au început să se-ntâmple nasoalele. Chiar atunci când a venit prima mare lovitura. Dar cine să fi ştiut? Mi se rupea mie atunci, mă scăldam într-un ocean de ignoranţă şi nepăsare, apoi am intrat nonşalant şi m-am trezit în vârtej, care m-a luat fără milă şi m-a întors pe toate feţele şi m-a învârtit de m-au găsit dracii. Acum sunt perpelit, am şi chelit, mi-aş fi dorit să ştiu şi asta înainte să fi intrat în Poliţie, e prea târziu acum, că-mi place de mor şi trebuie să fiu pe poziţie. Că d-aia am intrat în Poliţie!
Şi nu, nu plec încă la privat, prefer să nu-mi convină.
Lasă un răspuns