În cele mai multe dintre situațiile în care sunt implicați polițiști, societatea civilă judecă instituția Poliției Române în ansamblul ei. Asta ar fi una dintre presiuni.
Cum e poliţistul bun
În sistemul poliţienesc, moştenirea metehnelor din vremurile în care poliţistul era militar cântăreşte încă destul de mult.
În vremea miliţiei, pentru a fi un bun miliţian, era suficient să ai tupeu. Să fii pieptos şi autoritar, pentru că oricine mişca în faţa ta, se-nfrăţea subit şi irevocabil cu bătaia. Nu era pe vrute, pe nevrute, pe drepturi sau alte europenisme.
Evident că aceste metehne au fost respirate şi asimilate şi de societatea civilă, astfel încât valorile generale asociate meseriei de poliţist tind mai mult spre a fi percepute de majoritate în raport cu ideea de forţă, de autoritate. Mai puţin tind valorile astea a se fundamenta pe toate celelalte alte câteva zeci de aptitudini necesare pentru a fi eficient în această meserie. Acesta este unul dintre motivele pentru care sistemul este funcţional, chiar şi când pare să manifeste defecte cu deosebită însemnătate.
De asta se întâmplă ca poliţiştii să fie percepuţi ca fiind buni mai ales din considerente relative.
De asemenea, există foarte mulți profesori în poliție. Foarte mulți dintre profesori sunt convinși că sunt polițiștii ideali. În practică, nu neapărat în munca de poliţie ci în general, este destul de greu să poţi fi convins că eşti perfect şi să fii şi obiectiv în acelaşi timp. E firesc şi cât se poate de decent să nu hotărăşti tu că eşti bun/foarte bun/cel mai bun/cel mai bun din istorie. Desigur, destui dintre aceşti profesori care se cred perfecţi, chiar sunt poliţişti buni. Dar şansele să fie pe cât de buni se cred ei, sunt totuşi mici, din motive lesne de înţeles.
Perfecțiunea profesională în poliţie
Conceptul de polițist bun este aproximativ la fel de relativ ca acela de polițist rău.
Tu spui că eşti un poliţist bun pentru că, de exemplu, eşti mai jovial aşa, pe energie pozitivă, ştii să-ţi impui autoritatea în mod profesionist, esti foarte activ şi muşti, prin sancţiuni, desigur, precum şi prin alte mişcări din pix, din oricine calcă pe bec.
Însă, dacă apuci să te enervezi de-adevăratelea, mai ales într-o dispută în care interlocutorul are argumente valide pe care le înfige ostentativ unde doare – deşi în meseria asta nu ar trebui să existe cuvinte care să doară cu adevărat – parcă ar fi şanse destul de mari să ridici tonul discursului excesiv, pentru a revendica poziţia de autoritate. Să vorbeşti mult şi să spui puţine, ţipând virulent, poate chiar incoerent.
De asemenea, te enervezi la culme când face pe prostul unul care vrea să te enerveze. Mai dai şi pumni în pereţi, că ştii că dacă dai în el, cum şi-ar dori chiar el, pe lângă că-i faci prea toate poftele, te mai duci şi la puşcărie. Evident că nu există vreun motiv cu adevărat relevant pentru care ar trebui să te enerveze vreun cuvânt spus de cineva, oricine, un necunoscut, dar se întâmplă asta. Pentru că eşti dur şi nu suporţi orice.
Situaţia asta naşte alt poliţist bun. Adică tu nu mai eşti chiar bun, pentru că eşti nervos şi funcţionezi defectuos. Ştiu, sună urât, nu concepi aşa ceva, dar dacă te gândeşti un pic, acolo, în intimitatea ta, parcă are măcar un pic de logică. Ei bine, colegul ăla care nu-i ca tine, dar care nu se enervează că-l înjură un om de speţă joasă şi care, astfel, nu-i dă satisfacţia ăluia de a fi reuşit să-l enerveze, poate deveni în situaţia asta un poliţist bun. Că se enervează mai greu. Cu presiunea venită dinspre tine, ar putea fi suficient de ferm cât să acţioneze corect şi eficient. Heeei, descriem munca de echipă aici, e ok.
A fi poliţist de ordine publică presupune a fi bun, din oficiu, pe multe linii. Nu prea are treabă fişa postului cu ce se întâmplă în teren. Mai multe detalii pe tema asta am putut vedea şi-n reportajul Recorder. Sistemul implică şi poliţiştii, şi talpa, la propriu, nu doar pe cei de sus.
Nu-s vorbe mari, pur şi simplu şirul tipurilor de activitate prin care te duce acest profil de muncă în poliţie este extrem de dinamic. De foarte multe ori, aceste alternanţe se produc pe intervale foarte scurte de timp.
De exemplu, în Capitală.
Acum te duci la un scandal între oameni rezonabili, aplanezi şi consiliezi.
Imediat după te duci la un scandal între nişte beţivi. Apleci, încătuşezi, mai mult sau mai puţin după ureche, transporţi, aplici legea, consiliezi.
N-apuci să respiri, că tre să te duci la un accident de muncă grav. A căzut de pe stâlp, şi-a rupt mâini şi picioare, i-au ieşit oase la iveală. E pe domeniul public, curioşii sunt mulţi, traficul este îngrozitor, ambulanţa abia se strecoară printre maşini.
Te duci apoi la o tulburare a liniştii publice. Ditamai petrecerea într-un apartament de 50mp, iuhu, du-te, sparge-o. Sunt sparţi şi beţi şi paratrotilaţi? Nasol, descurcă-te!
Nu-ţi mai zic că dup-aia vine cine ştie ce furt din locuinţă. De ce? Hoţii mişuni prin cartier. Tu ce făceai, unde erai?, te-ar întreba un şef. Tu în loc să patrulezi, ai fost la spart petreceri. Azi stai peste program, asta e.
Ah, ce să mai precizez de situaţiile care implică fapte din spectrul violenţei domestice, potenţialul de prelungire a programului în astfel de cazuri fiind uriaş.
E adevărat, trebuie să gestionezi toate aceste situaţii, alternativ şi profesionist. Pentru asta ai fost pregătit. Aha. Da, ai fost pregătit şi eşti pregătit continuu, cum să nu. Însă, oricât îţi asumi tu că eşti poliţist şi că eşti în serviciul public şi indiferent la ce nivel ţi-e simţul datoriei, trebuie să şi parezi suficient de bine impactul pe care îl poate avea fiecare întâmplare asupra propriului psihic, asupra propriei stări de spirit.
Ştiu, ştiu, pe tine nu te mişcă nimic. În mod conştient. Vezi să nu-l mişte pe inconştient.
Asta face ca majoritatea poliţiştilor să dezvolte aptitudini pe anumite linii de activitate care se potrivesc cu temperamentul şi cunoştinţele lor.
E foarte greu să fii în acelaşi timp
- profesionist,
- impunător,
- răbdător,
- respectuos,
- calm,
- persuasiv,
- atent,
- autoritar,
- conciliant,
- rezistent la stres,
- rezistent la troll,
- rezistent,
- rapid,
- loial,
- săritor,
şi cine ştie câte nu-mi trec mie acum prin cap.
Despre judiciarişti, poţi citi articolele Viaţă de hamal pentru poliţiştii de judiciar şi ŞOC! Mai mulţi judiciarişti sunt căutaţi de salvamontişti!
De aceea, există în majoritate poliţişti buni rău.
Urâţi sunt doar de către cei nostalgici şi de partea aia a societăţii civile care urăşte poliţiştii pentru că urăşte poliţia. Urăşte poliţia pentru că de ce nu?, nu de altceva.
Soluţia este ca generaţiile care-s la început şi cele care vor veni, să fie receptive la ce-i mai bun, inclusiv ce-i mai bun la cei pe care alţii îi bârfesc ca fiind poliţişti slabi. Şi să manifeste eleganţă faţă de ce-i care-s puşi pe urât.
Nu-ţi face idoli, e o capcană.
Nu judeca aparenţe, fii profesionist, ce dracu’!
PUBLICITATE
