Am văzut de câteva ori scris prin social media cum că de n-ar fi sindicatele în poliţie, doar obedienţa dusă la rang de pupincurism ar mai putea fi o şansă pentru poliţişti.
Cică nimeni nu poate spune că în decursul carierei nu va avea probleme profesionale.
Sunt puţini poliţişti care au ghinionul de a ajunge a fi ajutaţi efectiv, direct, de către sindicate. Mai rar norocul.
Aş fi preferat să evit cât mai mult să discut despre sindicate şi ce fac ele. E greu, totuşi. Oare am agendă?
Sindicatele, în mare, se ocupă cu ignorarea argumentului şi contraargumentarea chiar-şi-aşa.
Cu creşterile salariale nu mă las convins deloc, luând în considerare toate celelalte creşteri care survin alor noastre şi faptul că jandarmii şi pompierii, care n-au voie cu sindicate, sunt la acelaşi nivel.
Nu mă las convins, în sensul că nu cred că meritul este al sindicatelor. Pentru că niciodată meritul nu este al sindicatelor, ci, eventual, în cel mai bun caz, al cotizanţilor care le asigură funcţionalitatea.
Oricum, nu eu trebuie să fiu convins.
Nu poţi spune ceva suficient de bine argumentat despre sindicate. De la ideea asta se pleacă. Cuvântul dialog este doar un instrument.
Dialogul nu a existat şi nu există, nici n-ar conta dacă ar exista, iar dezbaterea nici atât.
Eu la proteste m-am simţit mai prost decât ar putea crede careva că sunt deja. Atunci m-am lămurit cu sindicatele.
Au fost momente în care realmente au permis să fim călcaţi în picioare, nu doar nebăgaţi în seamă. Au driblat, au centrat, au dat gol. Tu să taci, tilicare!
La protestul din 25 martie 2018 chiar am fost mulţi, frăţioare! A rămas în abis, nici nu s-a mai amintit. A fost zero barat. Zero dialog. Zero empatie. Zero! Bătaie de joc! Pupincurism!
E greu să nu fii pupincurist în această Românie.
Pe lângă că am fost învăţaţi într-o direcţie de valorile vechilor timpuri, şi sistemul funcţionează de aşa natură.
Am căutat pe google să văd exact ce înseamnă pupincurismul, dar s-a lăsat cu nişte panică.
Printre toate acele rezultate relevante cu privire la badea şi gâdea, am citit inclusiv că pupincurismul ar fi o meserie practicată exclusiv în instituţiile statului.
Evident, instituţiile statului sunt pretabile a purta angajaţi care să-şi câştige pâinea din roadele obedienţei, dar peste tot e aşa.
Pupincurismul poate fi gândit şi interpretat în fel şi chip. Atât timp cât există un scop pentru o linguşeală, fie şi prin tăcere, se cheamă pupincurism.
Cu atât mai mult cu cât ar fi vorba despre ceva penal.
Subordonarea impusă şi evidenţiată, bullyingul profesional, lipsa dialogului, lipsa implicării psihologilor instituţiilor sau relaţia la distanţă de facto cu sindicatele, sunt doar câteva aspecte care fac ca multe metehne să fie mult mai greu de combătut.
PUBLICITATE
