Nu-i frumos să scrii despre sindicatele din poliţie, în sensul că e urât, aşa se spune. Întreb,deci, complet inofensiv, oare de ce nu au sindicatele MAI succes pe internet?
Ştim din start că articolul acesta este despre sindicalism, deci ştim tot din start şi cât va fi de citit.
Luând în considerare argumentul general acceptat care ne indică faptul că sindicatele nu fac nimic util, devenit între timp clişeu, mă voi arăta complet subiectiv în cele pe care le voi scrie, ceea ce sper să fie privit cu ochi buni.
În primul rând, imaginea de ansamblu faţă de sindicate este cât se poate de pertinent comparabilă cu imaginea pe care o are societatea faţă de clasa politică. Asta din cauza năravurilor, a lipsei strategiilor adaptate în timp şi spaţiu, a conflictelor deschise care nu mai contenesc – unii se bârfesc, literalmente – din cauza lipsei de comunicare directă, când ar putea fi atât de simplu, Doamne!
Wehei, suntem în 2018, democraţie, astea, ar trebui să lucrăm la imagine. Pă trend, cum s-ar spune. Or dacă ne gândim doar la cotizaţiile celor înscrişi la altele dintre sindicatele duşman, în general la bani, salarii, venituri, „pentru voi frumoşilor, să vă fie bine”, nu ştiu ce şanse există. Bine că nu e cotizaţia procent.
În social media nu e ca pe scena politică. În social media nu te adresezi exclusiv explicit cotizanţilor tăi, pentru că ceea ce faci pentru cotizanţii tăi, faci deja, nu tre’ să le-o şi spui direct, că-nţeleg oricum, iar alţii ar putea aprecia empatia de a împărţi cu drag detalii tuturor poliţiştilor, că eşti liber să publici ce doreşti, cât doreşti, când doreşti şi, bineînţeles, dacă doreşti. Este un raţionament simplu. Ce tot atâta tu? Ştiu deja, dacă sunt pe pagina ta. Să te mulţumeşti să faci ca-n politică cu eu-şi-numai-eu-ăia-s-naşpa-style, e un drum găunos, probabil suficient de eficient, dar nu asigură un progres într-un mediu care nu pare să se oprească din urcuş.
Din moment ce-ţi faci pagină publică de Facebook, pare destul de clar că-ţi asumi a te adresa unei audienţe care să depăşească apăsat numărul de cotizanţi.
În al doilea rând, e limpede că noua generaţie de sindicalişti reuşeşte într-o măsură aparent lentă să se ridice din adâncurile în care se zbate în fenomenul social media. Credibilitatea este o problemă, iar eticheta de sindicalist nu pare a fi una foarte uşor de cărat în spate, însă odată ce alegi această cale, se cuvine şi să-ţi asumi că totul vine la pachet.
Eu urmăresc constant şi admir câţiva sindicalişti din spectrul poliţienesc. Numai că nu ling, tacit e mai eficient…
În fine, lehamitea se perpetuează între generaţii. Astfel, dacă o să vii la adunările de la încadrări să corupi în masă nou-veniţii, te vei alege cel mult cu cotizanţi care nu dau doi bani pe fenomen.
Bineînţeles, depinde de discurs, de abordare, de măsura în care îţi pasă şi ce fel de cotizanţi ai şi nu doar de cotizaţia în sine. Dar ce şanse îţi poţi oferi la grămadă, pe loc, din moment ce foarte mulţi se informează de la cei deja încadraţi în legătură cu orice aspect legat de activitate? Iar cei încadraţi, de obicei, le spun că vor fi abordaţi ca oile de sindicate şi le spun şi ce fac sindicatele, într-un mod evident subiectiv şi distructiv. Dar a cui e vina?
Evident că şi majoritatea ideilor idioate sunt luate de bune, pentru că-s din interior, de la cineva. Lehamitea faţă de sindicate e propagată de iluzia că dacă eşti nou, eşti aproape bebeluş, nu ştii nimic, despre nimic, în ochii celorlalţi, chiar dacă eşti bine primit şi instruit, în fapt. Trink!
Nu mai contează în ce măsură este valabil pentru un anumit sindicat, sau nu. Pentru că nu e bine să credeţi, dragi sindicate, că nu ne duce şi pe noi capul să înţelegem că aţi putea, de exemplu, lucra direct cu omul, observa colective, selecta profile de gândire şi oameni cu diferite capacităţi, comunica mai mult fără limbajul ăla de lemn, frate, că suntem între noi, de-ai noştri.
Un salut obştesc dacă te-ai gândit până acum de cel puţin două ori că trebuie să te opreşti din citit pentru că subconştientul îţi urla „ce ştie ăsta despre sindicalism? cine e el să-şi dea cu părerea?”. Dacă ai ajuns până aici, înseamnă că ai înţeles că nu oblig pe nimeni să citească ce vreau eu să scriu. Şi să ia de bun. Nooo, nu lua de bun, că am interese meschine. 😀
Pe bune, nu se va schimba nimic până nu vă va interesa şi ce fel de oameni sunt ăia, ai voştri. Pentru că, pe lângă cei care vin să se înscrie de bună voie, mai pot fi destui oameni care să vină bine pe sistemul vostru de valori. A aborda doar masele cu subiecte care vizează masele, publicate cel mult într-o fantă de umbră, pare greşit. Mark te sancţionează dacă postezi doar când ai făcut, ori, mai rău, când crezi că ai făcut ceva. Chiar şi mai rău, când minţi la greu.
De asta nu ajunge la lume nici ce scriu eu. 😀
PUBLICITATE
