Reactivez obiceiul de a publica măcar din când în când pe net și încep prin a menționa că am reușit, aleluia, să mai scriu o carte. Mă refer până la capăt, că de început am mai început și altele, la o adică. Greuuu, dar am reușit. Ea va fi gata și, îmi place mie să cred, bună de citit peste câteva luni, nu știu exact câte, nu mai depinde de mine și nici nu aș putea spune că mă grăbesc. A fost o veritabilă aventură s-o scriu, însă mai multe despre carte și despre făcutul pe victima voi menționa la final. La ce final? La finalul poveștii, zilele astea. Care poveste? Eh, asta pe care o încep acum.
Pentru că oricum vor citi doar câțiva dintre cei puțini la care vor ajunge textele scrise pe această pagină, mi-am permis să cred că este oportun să scriu o poveste în mai multe capitole. Capitole, adică postări. Că și-așa mă voi lungi cu fiecare. Una azi, alta văd eu, zilele următoare. Postări despre una, despre alta, despre ultima perioadă, destul de lungă, în care n-am mai scris pe net, deși sigur că aș fi vrut.
Ce pot să promit, deși nu mi-o cere nimeni, deci fără să aibă neapărat vreun sens pentru cititor, e că voi atașa postărilor și câte o fotografie care să stoarcă pe cât posibil mai mult din potențialul reach pe care îl are micuța mea pagină.
Dușmanii mei
Îmi aduc aminte că atunci când am început să scriu în nume propriu pe net, acum niște ani buni, am fost acuzat de câțiva colegi că, vezi Doamne, mă foloseam de uniformă să-mi fac „imagine”, eu, așa, imaginosul. Eh, ce colegi, cum ce colegi?!, colegi de pe aici de pe interneți sau chiar colegi imaginari, de ce nu?! Mai ales că ulterior a devenit o modă abordatul de subiecte intrigante plecând de la chestiuni care nu pot fi verificate.
Revenind, nu postau polițiștii poze în uniformă prin social media chiar ca-n 2023, dar nici nu erau puțini cei care o făceau. Erau destui. Clar, eram departe de a fi primul, în ciuda faptului că nu mi-ar fi acum neapărat greu să spun că eu am fost primul, că nu-i mare scofală să scriu chestii false aici pe pagina mea.
Că e pagina mea, deci scriu ce vreau.
Așa e acum. E pagina mea și n-o dau la nimenea. Bine, la alte pagini mai pică și situații nefericite în care sunt primiți și alți admini sinonimi cu alibi, maxi tuan, biao zi, dar aici la mine nu e circ, nu e panaramă, că oricum n-ar interesa pe careva.
De asemenea, aș putea spune și că s-au luat șefii de mine atunci când am postat chestii. Adevărul este că nu s-a întâmplat asta. Și tot adevărul este că nici n-am putut face asta, încercând astfel să exploatez șansa la speculă pe net. Prost eu, dar n-am putut și nici nu pot. Și prost, și laș, și trist. Aș fi putut umbla cu provocatul șefilor ostentativ în online, erijându-mă în cine știe ce curajos prin întreprinderea unor acțiuni sterile, umflate superficial, departe de ceea ce-mi stă în putință în fapt, dar care prind la public. Mi-aș pune pe tavă, astfel, o șansă reală la speculă în online, că m-aș fi priceput să descriu piperat banalități. Știam că prinde, dar când nu ești capabil, n-ai ce sa faci, rămâi cu frustrările.
Acestea fiind expuse într-un preambul cât de scurt s-a putut, invit în scenă subiectul acestui prim capitol, unul dintre dușmanii mei big time: simțul ridicolului, cunoscut și ca simțul penibilului. Despre asta e vorba întâi.
Acest dubios simț este pentru cei mai mulți o necunoscută lovită de irelevanță. E acolo, dar nu contează, nu încurcă pentru că nu interferează cu aspecte relevante. Pentru mulți e un fost dușman, de mult învins. Pentru alții, destui, e un dușman cu care au făcut pace. E acolo, e al meu, e ok, asta e.
Pentru categoria din care fac și eu parte reprezintă un complex în toată regula. În ce mă privește, simțul ridicolului nu doar că mă împiedică să scriu public multe dintre ideile pe care le am, să mă filmez vorbind sau să fac orice știu că ar funcționa, dar îmi și facilitează incursiunea către, iată!, sfânta autovictimizare întru noncombat.
Mi-ar plăcea și mie să pot dezvolta un avatar. Să pot poza pe internet într-o fire dezinvoltă cu un simț al umorului deosebit. Să par un individ foarte amuzant, să inventez tot felul de scenarii cărora să le dau valoare de adevăr punând gaj credibilitatea bine întreținută și securizată de tot felul de activități heirupiste, inclusiv de exploatare emoțională, la o adică. Dar nu pot, of.
Oh, și cât mi-aș dori să fiu suficient de capabil să pot scufunda frustrările sub niște bălți de glume ridicole pe seama obsesiei de a face bani, de exemplu, încercând din răsputeri să creez impresia ca de fapt nu vreau să-i fac, dar să las în același timp și ceva portițe deschise pe această temă.
Ce să mai spun despre mușcat de dos pe câte cineva cu public mare? Bineînțeles, bazându-mă pe faptul că acesta nu poate riposta la trol, întrucât mi-ar face prea mult bine, cu scopul de a cerși atenție, de a mă valida suplimentar sau doar pentru a stârni valuri în comentarii, ca apoi să șuier a prost sau a pagubă? Au! Nu am suficiente cuvinte în vocabular să pot exprima coerent cu câtă poftă aș mușca dacă nu aș fi atât de împiedicat emoțional. Că deh, necunoscute sunt căile algoritmilor social media. Dar csf, dacă sunt incapabil?!
Nu mai povestesc despre cât de fructuos poate fi să pozezi într-un super polițist care-și dă o deosebită importanță sieși, pentru că se poate și pentru că intră. Nu e mare greutate, trebuie doar să fii polițist pentru a putea poza pe net într-un super polițist, cel mai tare care face chestii mișcătoare sociale, când apare și piperul sare, wtf. Dar uite, cumva la limita lamentabilului, eu nu pot să par ceea ce nu-s, oricât m-ar putea ajuta asta. Mă împiedică acest ridicol simț al ridicolului. Csf?! Am întâlnit atâția polițiști foarte buni, m-am simțit mândru să fi avut șansa de a-i cunoaște… cum aș putea vreodată să dau măcar impresia că aș crede despre mine că-s vreun mare polițist? Imposibil. Din păcate. Dar despre asta, mai pe larg, în următoarele capitole.
Aaa, ceva, totuși, pot. Pot să-mi imaginez că și-n lipsa acestui dușman, tot n-aș fi reușit să dezvolt un super personaj fictiv online, ci mai degrabă un villain involuntar, hahah, ce penibil!
Așadar, închei prin a spune că-mi pare rău că a trebuit să citești tot textul ăsta în care n-am spus nimic, mă simt ridicol!
Lupta va fi în continuare aprigă, dar dacă nu mă voi vedea învins de simțul ridicolului, voi continua povestea cu un capitol în care voi abera despre un sindrom.
PS – poza e de pe vremea când aveam păr pe cap, nu fumam, nu consumam alcoale și nu vorbeam urât, ca să fac o glumă furată dintr-o melodie, că tot am uitat să precizez mai sus despre originalitate – nu e foarte importantă în planul de atârnare pe interneți.
PS2 – când eram mic mi-era mereu frică de lilieci, să nu-și bage ghearele în podoaba-mi capilară, acum sunt tare bucuros că am scăpat de stresul ăsta.
PUBLICITATE
Lasă un răspuns