Admiterea în poliţie este o adevărată aventură. Mulţi paşi importanţi, unul mai greu şi mai stresant decât altul. Durează mult. Foarte aglomerat! În plus, sunt foarte, foarte multe întrebări la care simţi nevoia să primeşti cât mai multe răspunsuri.
Concurenţă mare a fost mereu, iar pentru că unde-i aglomerat e şi diversitate, n-am cum să nu tipologesc un pic şi candidatul la admiterea în poliţie.
Inteligentul arogant. De la acest tip de candidat vei auzi frecvent replici de genul „Mă descurc fără probleme la examenul ăsta, anul trecut am dat la Harvard și am fost primul sub linie. Anul ăsta nu mai am chef să bat atâta drum și-am zis să mă joc un pic de-a poliția. Sunt din Băicoi, e și aproape”. De asemenea, tot el îmi va spune că nu există verbul a tipologi.
Ipocritul. Ăsta e foarte discutat în rândul polițiștilor, dar la fel de greu identificabil. El vrea să fie polițist pentru că ar fi un job stabil, respectabil. Asta în ciuda faptului că atunci când e ars de vreun viitor coleg sau simte el un gâdilat ori societatea îi sugerează că-i avantajos să înjure orbește poliția, o face fără probleme. Huoooo. Dacă intră, se va transforma complet, nu-l gineşti nici de-al dracu. E ca fotbaliştii ăia care se mută de la Dinamo la Rapid şi zic că de fapt erau rapidişti de mici. Fan poliţie de mic copil!
Crispatul curios. El va pune sute de întrebări ale căror răspunsuri speră să-i dea impresia că va trece mai ușor admiterea în poliţie. Caută confirmări pentru ideea că e făcut pentru asta. În realitate, majoritatea răspunsurilor îi vor încărca creierul cu suficiente bazaconii cât să dea cu error 404 când are găzduitorul mai mare nevoie de el.
Insistentul. În ciuda faptului că a picat de mai multe ori, el vrea să fie polițist pentru că îi place meseria asta, o visează constant și poate, poate-poate. În câteva rânduri, a fost și el crispat curios, a picat ba la psihologic, ba la sport, ba la examenul scris, dar acum e mai experimentat și nu-și mai umple capul cu tâmpenii. Că le știe deja. Și știe că-s tâmpenii. Bineînţeles, câteva calcule tot face acolo, că-i tentant.
Cineva să mă oprească că eu mai scriu şi nu-i ok!
Prostul. El nu prea știe să scrie, la propriu, dar învață gramatică, bagă cu pâine, să treacă. Nu ştie că e praf, nu ştie că nu ştie şi nu are capacitatea de a înţelege că dacă intră, nu-i dă nimeni un creier în plus. Nu înțelege neapărat ce-nvață, dar la grile nu-i așa mare problema asta, că se poate şi cu ceva bulan. Până la urmă, nu ştie cine ştie ce, că nu-i asta treaba lui, să ştie cine ştie ce. Cu toate astea, dacă-l întrebi, e scos din ţiplă, nu poate pica decât cel mult la capră.
Sportivul. El ar trece proba sportivă legat la ochi, dacă nu ar avea o problema la inghinal. Problema a intervenit când se pregătea pentru examen sau, oricum, când făcea ceva super profesionist din punct de vedere sportiv.
Nesportivul. Singura lui problemă este proba sportivă. Dacă ajunge la scris, mestecă tot, sparge, face, drege și trece lejer.
Tatuatul. El va întreba pe absolut oricine-i iese în cale dacă sunt șanse să fie respins pentru tatuajul pe care îl are, chiar dacă îl are minuscul și e poziționat undeva la subțioară, sau ceva de genul. Restul e o formalitate pentru el. Problema e tatuajul.
Întârziatul. El a depus dosarul în ultimul minut şi întârzie la orice, pentru că e foarte ocupat şi important. Îşi doreşte să treacă admiterea în poliţie pentru o nouă experienţă interesantă. El va adresa în jurul lui cele mai multe şi importante întrebări. Are o scuză, n-a avut când să se intereseze de toate pentru că a avut foarte multă treabă.
Corporatistul. El a renunţat la un job care era plătit deosebit de bine pentru a se sacrifica în interesul cetăţeanului, având un spirit civic de invidiat. Va revoluţiona sistemul, ferea.
Perseverentul. În ciuda faptului că a intrat la ultima admitere, mai dă o dată să arate ca n-a uitat de unde a plecat când a picat.
Mult succes!
PUBLICITATE
